Toate încep cu o poveste și devine povestea noastră, luptă, viață, trăire, vis, frământare, durere, lacrimă, amintire.
Derulând firul amintirilor aș putea spune că prima „Asociație” am înființat-o în copilărie, împreună cu fratele meu, devenind salvatori ai câinilor și pisicilor din cartier, pe care le adăposteam sub balconul de la etajul unu al blocului în care locuiam, unde improvizam un adăpost din cutii de carton. Îi hrăneam cu lapte și pâine înmuiată, sau resturi din mâncarea noastră păstrată în castroane de plastic sau chiar în farfurii de ceramică pe care nu le mai foloseam. Nu știam multe despre îngrijirea lor și în acele vremuri nici nu se puteau accesa informații la un click distanță. Nici vorbă de așa ceva. Cumva era instinctul uman de a salva o viață, de a îi oferi “o casă” fie ea și din carton, hrană și mângâiere.
Îi găseam de multe ori murdari, plini de purici sau cu blănița încâlcită, așa că îi luam în casă pentru o baie de curățire, în absența mamei. Mama, cu grijile vieții, crescând doi copii singură, nu rezona cu ideea noastră de salvatori ai bietelor necuvântătoare. Sau poate noi, în inocența noastră, nu înțelegeam frământările mamei, adultul preocupat de educația și creșterea propriilor pui.

Când vremea era rea, ploua sau ningea, rămâneam în casă, privind îngrijorată pe geam și suspinând la gândul că lor, sufletelor pe care le aveam adăpostite în cutiile de carton, le era frig, foame și cel mai trist, erau singure. Am simțit atunci că trebuie să îmi fac un legământ cu ele și cu suflet de copil am jurat că eu când voi fi mare voi avea grijă ca niciunui câine și niciunei pisici să nu le mai fie frig, foame și nu că nu vor mai fi singure.
M-am ținut de promisiune? Nu. Nici acum nu îi pot ajuta pe toți. Probabil aceasta este diferența dintre maturitate și copilărie. Acum nici nu mai pot visa sau jura asta, pentru că stiu că nu este posibil.
Ar fi existat totuși asociația de azi, fără acea promisiune ingenună a unui copil cu vise mărețe și fără acel vis utopic? Nu, probabil că nu. Fără vise, s-ar așterne praful pe umanitate. Dar și un vis măreț fără un sacrificiu, e doar o idee scrijelită pe pereții vieții, pentru care găsești mereu argumente în dezbaterile cu sine, prin care te convingi că mai e timp, că mai faci doar asta, sau ailaltă care e prioritară în viața ta de adult și după începi salvarea lumii.
Usor, ușor mi-am urmat și eu calea ca orice adolescent, liceu, facultate, master, iar apoi am primit o super ofertă de job într-o companie multinațională, unde aveam oportunitatea unei vieți profesionale ascendente. Mi-am întregit puzzle-ul aprofundând fiecare piesă de la contabilitate primară, discuții cu manageri de top, călătorii de afaceri, manageriatul unei firme până la logistică, resurse umane și marketing.

Am evoluat și în 5 ani am contribuit de pe o poziție înaltă la creșterea filialei din Europa, îmbunătățind lucruri.
Dar vine și acel moment de confruntare cu tine, când după ce ți se confirmă că cel care învață, muncește și crede cu toată tăria în lucrurile pe care le face, devin realitate, te întrebi “eu ce doresc să fac cu viața mea?”
Imi plăcea ceea ce făceam, dar ma uitam în jur și mă vedeam într-o cutie cu 4 pereți. Știam că toată lumea se mișcă, copacii se leagănă, vântul bate, iarba crește, iar eu de dimineața până seara eram închisă. Îmi vorbeau doar cifrele, targheturile, normele, procedurile, cultura organizațională, specificul mediului. Știam viața, dar eu nu trăiam decât artificial. Au început astfel frământările. Am dus o dispută serioasă cu sine, o analiză pe parcursul unui an întreg, încercând să găsesc răspunsul la această întrebare.
Am pus în gând și pe hârtie, sus, jos, stânga dreapta…..Răspunsul a fost următorul: Îmi doresc să fac ceva care să conteze, am nevoie să ma simt importantă, am nevoie să știu că munca mea schimbă vieți, să stiu că munca mea nu poluează, nu dăunează în niciun fel naturii, că vreau să îmi petrec timpul în natură, să îmi aleg un domeniu în care să fac o diferență. Cu alte cuvinte, aveam nevoie să simt că trăiesc prin toți porii chiar și atunci când muncesc, să simt timpul, nu doar să-l constat și să-l planific în termeni de cifre, ședințe, călătorii și targheturi.
Apoi viața m-a dus către achiziția unei case, cu grădină, neterminate, unde nu se putea locui. Într-o duminică am fost la cumpărături la supermarket, iar în drumul meu de la mașină către intrarea magazinului, am auzit o voce, a unui paznic adresându-se unei alt paznic:
“- Băi, ia uită-te aici ce știe câinele ăsta!

– Ce?
– ȘEZI!
Și câinele a șezut.
– Dă laba!
Și câinele a dat laba!”
Era un câine numai piele și oase, un metis de ciobănesc german, flămând și fără blană. Corpul îi era acoperit doar de o dungă de păr care se lungea de-a lungul coloanei vertebrale, cântârind probabil în jur de 15-18 kg.
Am intrat în magazin și am făcut cumpăraturile necesare cu gândul doar la el. Am ajuns acasă și am început să dau telefoane și să fac rugăminți. Am revenit în 2 ore și l-am urcat în mașina mea, era al meu! L-am dus la casa nou achiziționată, care nu avea gard și am sperat că va rămâne acolo, și a rămas… L-am numit Jack. L-am tratat, l-am vaccinat, l-am iubit și în câteva luni de zile a ajuns mândria mea. Lumea credea că este rasă pură, nu înțelegea de ce are blana așa strălucitoare sau ce mănânca. Așa a început povestea asociației, cu Jack, al meu.
Apoi au urmat alți câini pe care i-am ajutat, alt mod de a face lucrurile, alte cazuri, alte povești, alte vieți salvate. Tot ce făceam însă era ca persoană fizică, cetățean implicat, om iubitor de animale (ca mulți alți oameni din această țară) până când am înțeles că resursele, spațiul, timpul și energia îmi limitează activitatea și am știut că trebuie să iau o decizie: ori această activitate se transformă într-un ONG, ori trebuia să întorc capul de fiecare dată când vedeam un câine. Iar în România, țara unde este imposibil să nu vezi un câine/pisică pe stradă și uneori în condiții de viață și de moarte, nu era posibil să pot trăi cu conștiința unei astfel de decizii, iar această idee era în contradictoriu cu entuziasmul de a putea alege cazurile în care mă pot implica.
Am cugetat mult, pentru că deja intrasem în această lume și vedeam ce se întâmplă cu multe persoane care fac asta și nu doream să devin așa. Nu cunoșteam sau nu văzusem pe nimeni care să facă activitatea asta într-un mod echilibrat și pe care să-l apreciez. Învățasem deja că partea emoțională va fi cel mai greu de gestionat, înțelesesem că este greu să faci diferența între subiectiv și obiectiv, înțelesesem că trebuie să știi să spui NU, că este necesar să întorci privirea când nu mai poți, că sunt câini care vor muri, că sunt situații în care nu poți controla tot. Că sunt accidente, că este suferință… că mulți oameni care fac asta ajunseseră să își vândă casele. Pentru alții asta era o formă de refulare și de exteriorizare emoțională, mulți știind doar să plângă, iar alții erau înșelători. Iar eu aveam în cap ideea de carieră, de femeie într-o firmă mare și mă prindea imaginea asta.
Greu de crezut, dar un film (probabil văzut în momentul potrivit) cu George Clooney m-a întors din această imagine unde era exact o femeie de carieră, care muncise toată viața, fusese în toate tările, vacanțele, grupurile sociale …avusese cam tot ce se putea imagina în viața unei femei de succes, și care a tras linie dupa 50 de ani, dar realizase că de fapt în urma ei nu rămăsese nimic în afara propriei persoane. Acela a fost un moment decisiv. Mi-am imaginat viața mea, știam că pot face absolut orice vreau, dar am înțeles că este mai important ce las în urma mea. Probabil, este și aici o nevoie egoistă de apreciere, de importanță.
In acea perioadă citeam o carte, de Allan Pease, în care se mentiona și explica faptul că “[…] Cea mai stringentă nevoie a ființei umane este să se simtă importantă, să fie recunoscută și apreciată. […] dorința omului de a se simți important este mai stringentă decât alte necesități fiziologice, cum este foamea, pentru că după ce a mâncat, foamea i-a dispărut. Necesitatea de a se simți important este mai stringentă și decât nevoia de dragoste, pentru că atunci când dragostea este obținută, nevoia este satisfacută. Este, de asemenea, mai stringentă decat sentimentul siguranței, pentru că atunci cand omul se simte în siguranță, siguranța nu mai e pentru el o problemă. Dorința de a te simți important este cel mai puternic imbold constant al omului și una dintre caracteristicile care ne deosebesc de animale.”
Deci, această nevoie este în noi toți, contează însă modul în care o folosim sau modul în care ne folosește ea pe noi, iar eu am ales să o folosesc și să o las să ma “folosească” în “folosul” câinilor și pisicilor abandonate, în suferință, singuri/singure pe străzi. Apoi nevoia de a salva omul de lângă mine m-a dus cu gândul la deținerea unui animal de companie în casă, în apartament la bloc, și am început căutările și negocierile timide cu cei din jurul meu. Atfel a intrat în viața mea SARA, a cărei poveste este una tipică românească. A fost cumparată și făcută cadou de Crăciun, un cadou nedorit și neasumat. Puiuță fiind a ajuns prin prea multe mâini, respinsă și dată mai departe, până când (într-o noapte lungă) a ajuns la fratele meu, care a luat-o acasă, doar că, după seară, vine și dimineața… Moment în care am primit un telefon, am mers să văd despre “ce” era vorba și am plecat acasă în brațe cu cel mai frumos maidanez. Abia în câteva zile aveam să aflu povestea completă și faptul că “maidanezul” era de fapt un Golden Retriver, de aici și termenul de “maidanez imperial” (marca proprie). Dacă vă întrebați dacă am reușit să salvez omul, răspunsul este și de această dată NU, probabil acela a fost momentul în care am realizat că oamenii nu pot fi salvați, dar câinii pot! Și am continuat…să salvez câini! Sara a devenit singurul câine de terapie asistată de animale acreditat, la acel moment din zona noastră. A devenit vocea și sprijinul pentru mulți căței care aveau nevoie de un prieten. Le-a oferit siguranță, iubire, încredere și protecție.

Nimic nu s-a întâmplat peste noapte și tot ceea ce s-a realizat a fost cu ajutorul oamenilor implicați, oameni ai faptelor nu ai vorbelor, care au înteles că o schimbare nu poate să vină decât prin implicarea fiecăruia dintre noi. Au fost oameni și resurse care au apărut la momentul potrivit, cu iz de magie în clipele în care totul părea fără rezolvare. Da, a fost și este muncă și sacrificiu personal, dar și istoria ne arată că nimic nu durează fără un sacrificiu, este și pasiune, este și satisfacția muncii.
Apoi absolut tot ceea ce am dorit să fac în această activitate a găsit cumva sprijin. Nu pot explica acest fenomen, decât prin teoria Universului. Aceaste întămplări m-au făcut să înțeleg că ea este posibilă și atunci când îți dorești ceva, îți imaginezi și crezi, chiar se întâmplă! În momente în care nimeni nu avea motive să creadă că ceea ce spun chiar se va întampla, au existat OAMENI care m-au investit cu încredere, (nu știu nici acum de ce au făcut asta), dar Asociația și activitatea din spatele ei sunt rezultatul investiției și încrederii lor în proiectul, visul, dorința în care m-am angrenat, în care i-am angrenat și în care cred visceral.

Și aici menționez: mama și toată familie, oameni care m-au îndrumat și încurajat: Simona Butaru, Margareta Lungan, Andreea Visoiu, Cătălina Bulf, celor din UK (Teresa obermeyer, Wendy Etheridge, Jan Gilmor, Sylv Kickboxa Echarri, Sue Pawson), Germania: Michael Schmorenz, Organizația Special Dogs din Germania, Organizația Menschen für Tiere grenzenlos din Austria, voluntarilor care au contribuit la îmbunătățirea condițiilor la centru și au fost parte din viața căinilor: Juha Korhonen, Ancuta Călin, Alexandra Stancu, Maria Udroiu, Patricia Lungan, Oana Sămăreanu, Valentina Neculae, George Dima, Ana Radeș, Horia HP Has, Elena Nadia, medicii veterinari fără de care multe nu ar fi fost posbile: Carmen Ștefănescu, Radu Dumitriu, Ciuciu Mihai, Paula Ungureanu, Gabi Vișoiu.
Iar apoi a urmat analiza problemei. Cauze, soluții, de ce nu au rezolvat-o alții până acum, cât de complicat să fie salvarea unor vieți, prevenirea și protejarea drepturilor animalelor în România. Concluzia acestei analize stă în numele pe care l-am dat Asociației:”Therapy Dogs – Centrul de Terapie, Interacțiune și Adopție”, considerând că natura umană este una egoistă si poate înțelege în primul rând beneficiul prezenței unui animal în viata lui ca și terapeutic, apoi poate înțelege beneficiul interacțiunii, iar abia apoi pe cel al adopției. Sterilizarea fiind sub partea legislativă, dar la fel de importantă.
Sunt un om implicat, asumat, care a înțeles că pentru a schimba trebuie să te implici, pentru a avea rezultate trebuie să muncești, pentru a crede trebuie să vrei, pentru a visa e suficient să te uiți în ochii lor, când te privesc înduioșați și te roagă să îi ajuți când nimeni altcineva nu le dă o șansă, nu le întinde o mână, pentru că sunt murdari, înfometați, pentru că nu poartă un pedigree. Asociația Therapy Dogs este proiectul meu de suflet, cu sprijin, muncă, sacrificiu și iubire, pe care vă invit să-l susțineți, să vă descoperiți puterea de a vă implica, de a schimba, de a returna în societate binele, bunul și frumosul pe care l-am învățat pentru sine. Am convingerea că implicați împreună putem schimba comunitatea si statutul animalului de companie in societate, sa ii tratam cu respect, uneori fiind alături de ei întreaga lor viață.